Vladimir Putin, “omul puternic” idolatrizat pe F.B. de unii( de obicei aceleasi persoane care faceau campanie pentru eliberarea lui Gigi) are concurenta la titlul de “ dictatorul preferat al romanilor nerozi” in persoana lui Recep Tayyip Erdoğan.
Orice dictator trebuie sa-si legitimizeze regimul si sa-si creeze o baza de sustinere a acestuia. Nationalismul, de obicei, functioneaza perfect, insa nu si in tarile musulmane. Erdoğan, fara indoiala, a observat esecul vecinilor care au jucat aceasta carte, a nationalismului secular, precum Mohamad Reza Shah Pahlavi, Saddam Hussein si Bashar al-Assad.
Mult mai eficient in lumea islamica pentru un regim dictatorial este sprijinirea pe sentimentele religioase, cu cat mai radicale cu atat mai bine, precum in Iran, dupa revolutie, sau in Arabia Saudita.
Daca esti erou national aclamat de compatrioti ca fiind tatal natiunii – Atatürk, poti sa ai tendinte dictatoriale sprijinite doar pe prestigiul propriu si sa incerci secularizarea natiunii cu forta. Erdoğan, insa, nu are un asemenea C.V. asa ca, prudent, a ales sa faca o inteleapta cale intoarsa in privinta secularizarii si sa conduca o politica de islamizare a Turciei.
In acest sens a fost anulata o lege care interzicea purtarea baticului la birou pentru femeile- functionari publici. Curtea Constitutionala a Turciei a anulat o lege care interzicea oficiarea de casatorii religioase fara ca acestea, in prealabil, sa fie inregistrate civil.
Eforturile cele mai mari de islamizare insa au fost facute in domeniul educatiei. In 2012 Erdogan a declarat ca scopul partidului sau este sa “creasca o generatie pioasa”. In acest sens rolul scolilor vocationale, denumite scoli imam-hatip, a fost extins.
Aceste scoli, initial aveau rolul de a pregati imami si predicatori
Aceste scoli, initial aveau rolul de a pregati imami si predicatori pentru a sluji in moschei insa, acum jumatate din elevii acestori scoli sunt fete care nu pot deveni imami sau hatipi. Scopul acestor scoli este acum “cresterea constiintei islamice in noua generatie”. In 2002, cand partidul lui Erdoğan , AKP a venit la putere aceste scoli aveau in jur de 65.000 de elevi, pana in anul 2015 numarul elevilor a trecut de un million.
Reformele religioase au afectat insa si invatamantul normal. Incalcand prevederile Curtii Europene a Drepturilor Omului, AKP a introdus ore obligatorii de religie islamica in licee indiferent de apartenenta religioasa a elevilor.
Cu asemenea masuri si cu ajutorul unui succes economic inregistrat de Turcia de la venirea sa la putere, Erdoğan si-a asigurat suportul unei parti a populatiei, de obicei cu educatie modesta si idei conservatoare, din afara oraselor mari.
Urmatorul pas logic- masuri impotriva dusmanilor, reali si imaginari, care nu sunt inamici personali ci sunt dusmanii intregii natiuni.
Armata in Turcia a fost vazuta, dupa introducerea reformelor de catre Atatürk ca fiind garantul statului secular. Andrew Finkel , analist si observator al societatii turce, declara ca cinsprezece la suta din ofiterii de rang inalt sunt judecati, fiind acuzati de planuirea unei lovituri de stat.
Un numar si mai mare de ofiteri, au ales sa demisioneze pentru a evita procesele si cativa generali de top au primit sentinte de peste douzeci de ani de inchisoare, in legatura cu aceste acuzatii.
Alt inamic public identificat de Erdoğan – protestatarii, de obicei tineri, cu idei seculare si fara apartenenta politica. Aceasta problema a fost rezolvata de presedintele turc prin intermediul politiei, in timpul manifestarilor din Gezi Park. Cu aceasta ocazie drepturile egale ale femeilor cu barbatii au fost respectate, fortele de ordine aplicand batai cu aceeasi intensitate ambelor sexe.
Ajungem astfel la problema care il preocupa cel mai mult in present pe Erdoğan- nu refugiatii sirieni si nici teroristii PKK, ci presa . Razboiul este aproape castigat, momentul fiind propice. Presedintele poate sa duca o lupta totala cu jurnalistii critici fata de regimul sau, invelind procesele ridicule impotriva acestora in mantaua securitatii nationale.
Erdoğan a declarat de curand ca “ democratia, libertatea si suprematia legii” nu mai au “absolut nicio valoare” insistand ca prioritatea este lupta inpotriva terorismului. ( Cu siguranta asemenea declaratii sunt pe placul unor romani, care ar vrea sa auda asemenea enormitati si de la liderii europeni.)
Sub acest pretext guvernul turc lucreaza la un amendament la legea anti-terorism care include expresii precum “ terorist fara arme”, “teroristi cu pixuri” si care va face posibila acuzarea criticilor regimului de terorism.
Cu o astfel de arma la indemana justitiei turce, pedeapsa de doi ani si patru luni pe care ar putea sa o primeasca in present jurnalistul Onur Erem pentru “insulte” aduse Presedintelui o sa fie un vis pentru opozanti.
Alt ziarist pe lista dusmanilor lui Erdoğan
Un alt ziarist pe lista dusmanilor lui Erdoğan, Can Dundar, a fost amenintat public de catre dictator , declarand ca acesta va “ plati scump” pentru ca a dezvaluit implicarea serviciului secret turc in aprovizionarea cu arme a rebelilor sirieni. Cazul Dundar a provocat un scandal diplomatic, dupa ce Consulul General al Marii Britanii in Turcia a asistat la deschiderea procesului jurnalistului in semn de solidarietate.
Erdoğan l-a avertizat pe diplomat ca actiunile sale constituie “interferenta in afacerile interne ale tarii”. Nu este de mirare, deci, ca in raportul organizatiei Reporteri fara Frontiere, Turcia este pe locul 149 din 180 in ceea ce priveste libertatea presei.
Prins in frenezia luptei cu media interna, Erdoğan nu poate accepta nici critica celei externe. El a convocat ambasadorul german pentru a protesta impotriva unui filmulet satiric la adresa sa, aparut la televiziunea germana NDR. Episodul este ridicol. Desi Germania nu doreste inrautatirea relatiilor cu Turcia, in acest moment, diplomatia germana nu-l poate apara pe dictator de critica din media germana.
Este adevarat ca Europa, si mai cu seama Germania, initiatoarea intelegerii cu Turcia de a schimba refugiati ajunsi in Grecia ilegal cu refugiati din Turcia, care urmeaza procedura legala de obtinere a azilului, s-a pus singura intr-o pozitie defavorabila fata de Erdoğan.
Devenita dependenta de presedintele turc prin semnarea acestui tratat , Europa inchide ochii in fata abuzurilor comise de acesta, renuntand la valorile sale asa cum ii sugera un ziarist roman. Insa de aici si pana la cenzurarea presei in Germania este cale lunga.
Interesant este ca una dintre conditiile intelegerii sus citate, este reinceperea negocierilor pentru aderarea Turciei la UE. Interesant, pentru ca in lumina tuturor abuzurilor este clar ca UE nu poate lua in serios candidatura Turciei, insa in aceasta tara mai exista inca voci influente care sustin ca aderarea la UE trebuie sa fie scopul principal de viitor al Turciei.
Desi Erdoğan nu subscrie acestei opinii, reinceperea negocierilor este o modalitate excelenta de a tine aceste voci sub control. Asta, pana cand Presedintele termina cu inamicii actuali. Pana in acest moment Erdoğan a fost atent sa nu deschida mai multe fronturi decat poate comanda.
Revenind la punctual de plecare, fiecare dictator trebuie sa se prezinte ca fiind campionul dreptatii, in conflict cu fortele raului. Problema apare atunci cand ai doi astfel de “oameni puternici” angajati in acelasi conflict , dar pe parti opuse ale baricadei.
Nici Putin si nici Erdoğan nu pot risca sa para slabi in privinta Siriei unde interesele lor sunt diferite. Si, daca un singur ring de dans unde cei doi dictatori se calca pe picioare nu era suficient, recent s-a mai deschis unul- Nagorno-Karabakh.
Daca in plan intern Erdoğan nu s-a intins mai mult decat il tine plapuma, pe plan extern, avand in vedere ca nici relatiile cu America, datorita intereselor diferite in Siria, nu sunt stralucite, turcul face echilibristica pe o sfoara fina.
