Români, străinătate şi prima iubire

EU am fost surprins de câte opinii am văzut, în legătură cu subiectul ăsta, al românilor plecaţi în străinătate, după articolul original de săptămâna trecută. Voiam să înţeleg atunci, după ce un bun prieten tocmai plecase la muncă în străinătate, ce presupune această trecere. De ce pleacă românii, cum se simt acolo şi mai ales, de ce sunt, totuşi, români, indiferent în ce ţară trăiesc? Părerile, mai împărţite decât o turmă de oi speriate, nu au întârziat să apară. În comentariile de pe blog, pe facebook sau pur şi simplu în discuţii cu alţii despre subiectul acesta. Şi pe baza părerilor multora, am ajuns la concluziile mele, după cum urmează.

Românii pleacă cu speranţa de mai bine. Asta e clar peste tot şi pentru toată lumea. Diferenţele de opinie şi sentimente apar în momentul în care ajung acolo unde pleacă. Unii se simt în largul lor, se adaptează, îşi fac un trai mai bun şi îşi dau seama cât de înapoiată e ţara de unde au plecat, din multe puncte de vedere. Alţii, fie din cauza lor, fie din cauza mediului în care nimeresc, nu se pot adapta şi tânjesc după meleagurile româneşti. Care din ei sunt, cu adevărat, români? Care din ei merită să fie lăudaţi şi apreciaţi, din perspectiva experienţei prin care au trecut? M-am gândit îndelung şi am ajuns la un răspuns. TOŢI.

BRAVO celor care se integrează şi îşi fac o viaţă mai bună! Curajul şi determinarea care i-a împins să plece şi să trăiască bine dincolo de graniţe merită răsplătite pe deplin. Fie că vor fi mândri apoi că sunt români, sau le va fi ruşine de asta, au ajuns unde sunt prin forţe proprii şi asta înseamnă evoluţie. Şi după umila mea părere, evoluţia e sensul vieţii.

BRAVO celor ce trec testul străinătăţii şi se întorc, apoi, mai avuţi, în ţara noastră mică şi chinuită! Avuţie măsurată nu doar în bani ci şi în experienţă de viaţă în ţări mai evoluate. Prin ei, România cunoaşte lumea şi se adaptează la schimbare. Şi schimbarea e tot evoluţie.

De ce am tranşat concluzia asta pe la jumătate şi am ajuns la un rezultat perfect balansat? Pentru că şi eu, ca român în România de azi, am momente şi momente. Mi se întâmplă, de multe ori, să urăsc ţara şi faptul că m-am născut şi trăiesc aici. Dar mi se întâmplă de multe ori să o şi iubesc şi să fiu recunoscător că-s român. Aşa că dacă nu eşti de-acord cu părerile mele de mai sus, nu da cu pietre. Aşa cred eu şi asta am pus în cuvinte.

La final, aduc doar aminte că articolul original a fost inspirat de plecarea lui Cristi. Nu ştiu, el, în care categorie va rămâne, dar, oricum va fi, abia aştept să ieşim la o pizza împreună şi să povestim despre ţară şi străinătate. De bune, sau de rele. Şi dacă vreodată, tu, cel care citeşti acest articol şi ai experienţa lumii de dincolo de graniţe, te afli în Oradea şi vrei s-o împărtăşeşti, pune un comentariu şi abia aştept să-ţi aud părerea. Pe malul Crişului, sau la o bere… sau pălincă… Fiindcă ştiu sigur că pe subiectul ăsta, tot mai e mult de discutat. Dar de asta suntem oameni şi ne-a dat Dumnezeu darul comunicării, nu?

Oricum şi orice va fi , îţi urez românescul mult noroc în toate şi multă sănătate… oriunde ai fi!

Leave a Reply